Cuvinte de folos

Am bucuria să vă anunț că Asociația Ortodoxia Tinerilor a reușit să finalizeze siteul dedicat întregii colecții de Canoane Ortodoxe a Bisericii Ortodoxe: https://canoaneortodoxe.ro

Aveți pe site toate cele 960 de canoane ale Bisericii conectate dinamic între ele prin sute de teme. În plus aveți pe site 4 instrumente de cercetare foarte necesare: Îndrumătorul Canonic, Indicele Canonic și Repertoriul canonic și modulul de căutare.

E prima dată când puteți căuta orice temă vă interesează în toată colecția de canoane. Site-ul este un instrument de cercetare excelent pentru episcopi, preoți, diaconi, profesori, studenți, elevi, teologi și creștini de rând. Sper să vă fie de folos.

Părintele Cleopa primea pe toţi cei care veneau la sfinţia sa, fie ortodocşi, fie de altă religie, fie români, fie de alt neam, dar ţinea cu tărie la dreapta credinţă ortodoxă şi nu se sfia să şi mărturisească aceasta.

„Să ştiţi că rădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credinţa cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreştinat de aproape două mii de ani, din timpul Sfîntului Apostol Andrei. Coloniştii romani, cărora le-au predicat Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel la Roma, şi cei din Grecia, cînd au venit aici cu legiunile romane, au adus credinţa ortodoxă. Eram daci pe atunci; strămoşii noştri sînt dacii şi romanii, de la care am ră­mas noi, românii. De atunci, de cînd am primit şi dreapta credinţă în Dumnezeu, poporul nostru a avut viaţă. Pînă atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viaţa poporului român este dreapta credinţă în Iisus Hristos. Băgaţi de sea­mă! Ca popor creştin de două mii de ani de cînd sîntem noi, am avut toată administraţia noastră şi toată tradiţia noastră sfîntă. Să ţinem cu tărie la Credinţa ortodoxă.Aţi văzut dumneavoastră, de la primii voievozi creştini ai românilor, de cînd sînt cele trei Ţări Ro­mâne, Moldova, Muntenia şi Ardealul, toţi au fost creştini ortodocşi. Aţi văzut pe Mihai Viteazul? Mama lui a fost călugăriţă. Du-te la Mănăstirea Cozia şi vei afla lîngă Mircea cel Bătrîn, care a întemeiat această mănăstire şi-i înmormîntat acolo, o lespede de piatră pe care scrie: «Aici odihneşte monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul» – ai auzit? El, domn peste trei Principate şi mama lui, călugăriţă. Apoi şi Ştefan cel Mare. Du-te la Mănăstirea Probota, unde este îngropat Petru Rareş, făcută de el. Vei vedea lîngă dînsul scris: «Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu, monahia Maria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare». Ei domni, şi mamele lor, călugăriţe! Vedeţi voi cîtă unire era atunci între credinţă şi conducere? Aşa trebuie să murim!Au cunoscut că totul este deşertăciune. Da’ ei erau adevăraţi domni. Oricît ar fi, viaţa asta este umbră şi vis! Este o scurtă trecere! Dar eu cînd mor mă duc la o viaţă care nu are sfîrşit. Cine are să se roage pentru mine? Aşa cugetau înaintaşii.

Aţi văzut că toţi îşi făceau cîte o mănăstire? Fericiţi şi de trei ori fericiţi au fost domnii noştri ortodocşi: Ştefan cel Mare şi Sfînt la Putna; Eremia Movilă şi Gheorghe Movilă la Suceviţa; Petru Rareş la Probota; Lăpuşneanu la Slatina; Alexandru cel Bun la Bistriţa; Mircea cel Bătrîn la Cozia. Ai auzit unde era inima lor? Unde este inima ta, acolo va fi comoara ta. Pentru aceea au făcut ei mănăstiri, ca să fie pomeniţi sute de ani la Sfîntă Liturghie.Ştefan cel Mare nu a fost baptist! Mircea cel Bătrîn nu a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun nu a fost martorul lui Iehova; nebunii ăştia de sectari au ieşit acum. Nicio sectă nu exista în ţara noastră pe atunci. Aceştia vin din străinătate, plătiţi de masoni, să ne strice dreapta credinţă şi ori­ginile noastre şi rădăcina noastră de popor ortodox.

Ce spune Sfîntul Efrem Sirul? „Cu omul eretic să nu vorbeşti, în casă să nu-l primeşti, la masă să nu stai cu dînsul, bună ziua să nu-i dai“. Aceştia sînt inaintemergătorii lui Antihrist. Că Mîntuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel: Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fie­care sectar care s-a despărţit de Biserică, s-a despărţit de Hristos. E om al satanei.

 Evanghelia spune:

„In vremea de apoi vor ieşi hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor face semne şi minuni ca să-i înşele de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi.” (Marcu 13, 22).Păziţi-vă de sectari, care dau broşuri prin trenuri, prin gări şi prin cutiile de poştă şi unde văd oameni, dau gratuit otrava lor. Cînd vei vedea o carte că nu are aprobarea Sfantului Sinod şi nu are o cruce pe ea, dă-o pe foc, chiar biblie dacă este! Dacă-i sectară şi scrie să nu vă închinaţi la icoane, dă-o pe foc! Nici un păcat nu ai! Aceasta este otrava semănată de înaintemergătorii lui antihrist. Toate sînt otravă. Să ţineţi credinţa pe care aţi supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să ţineţi credinţa pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luaţi după slugile satanei care vin din apus cu milioane de dolari. Ei cumpără pe cei proşti şi nelămuriţi în credinţă, să rupă uni­tatea în sufletul poporului român, şi vor să facă cele mai mari erezii şi nebunii în ţara asta.

Păziţi-vă de aceştia! Au case de rugăciuni, dar acolo e casa satanei. Unde nu sînt preoţi şi Arhierei, nu este Hristos. Că Mîntuitorul suflînd asupra Apos­tolilor, le-a spus aşa:”Luaţi Duh Sfinţi Cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi (Ioan 20, 22-23).”Nu la sectari le-a spus aceasta, ci la Apostoli, la Episcopi şi la preoţi. Căci Apostolii, prin punerea mîinilor şi prin succe­siunea apostolică, au dat darul Duhului Sfant la toţi preoţii din lume, prin hirotonii.Deci, băgaţi de seamă că: sectarii nu au ierarhie canonică, nu au cele şapte Sfinte Taine, nu cinstesc pe Maica Domnului şi Sfinta Cruce şi nu au mîntuire. De aceea, feriţi-vă de sectari. Auzi ce spune Apostolul Pavel?-”Luaţi aminte de voi şi de turma întru care Duhul Sfint v-a pus pe voi episcopi (zice de preoţi şi arhierei) ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, care a cîştigat-o cu sîngele Său.”(Fapte 20, 28).

Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, cînd S-a înălţat la cer, le-a spus:„Staţi în Ierusalim pînă vă veţi îmbrăca cu putere de sus!” (Luca 24, 49),şi la Duminica Mare, după zece zile, a venit peste ei Duhul Sfint de sus, în chip de limbi de foc. Pe urmă, vorbeau în toate limbile de sub cer. Şi după ce i-a îmbrăcat cu putere de sus i-a trimis, zicînd:”Mergînd propovăduiţi Evanghelia la toată lumea, botezîndu-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiu­lui şi al Sfîntului Duh. Cel ce va crede şi se va bote­za, se va mîntui, iar cine nu, se va osîndi.”(Marcu 16, 15-16).

Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonică, Duhul Sfînt este în Biserică şi cap al Bisericii este Hristos. Toţi sectarii, care s-au rapt de Hristos şi nu merg la Biserică, sînt fiii lui antihrist şi înaintemergători ai satanei. Să nu vă luaţi după ei! Să nu spuneţi că nu v-am arătat adevărul!Să ţinem credinţa noastră ortodoxă, pe care au ţinut-o toţi voievozii noştri şi toţi părinţii noştri şi toţi românii cei adevăraţi. Dacă vrei să fii fiu adevărat al lui Hristos şi al Ţării Româneşti, să ţii credinţa cea dreaptă, ortodoxă, pe care o ţinem de două mii de ani. Dacă nu, nu eşti fiu al lui Hristos şi al Bisericii, şi eşti străin de neamul românesc. Nu poţi fi cetăţean creştin şi român, dacă nu ai dreapta credinţă în Hristos. Eşti străin. Nu eşti fiu al ţării. Că fiu adevărat al României este cel care-i ortodox, pentru că Biserica Ortodoxă predomină în ţara noastră de două mii de ani. Iar pe cei care-s sectari să nu-i primim în casele noastre.

Ţara noastră românească a fost ortodoxă dintotdeauna şi trebuie să ţină linia Ortodoxiei. Ortodocşi ne-am născut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocşi am trăit timp de două mii de ani şi ortodocşi trebuie să stăm pînă la moarte. Asta este adevărata credinţă a României, Ortodoxia. Nu primiţi nimic din afară, că toţi vor să ne strice unitatea neamului, a credinţei şi a Bisericii. Toţi aceştia sînt vrăjmaşii Crucii lui Hristos“.

In vara anului 1989 a venit un grup de protestanţi din străinătate şi noi eram afară, iar ei i-au cerut să le vorbească despre rugăciunea lui Iisus. Ca translator traducea monahul Spiridon, care nu ştiu dacă mai este acum la Sihăstria. Şi părintele Cleopa le-a răspuns aşa:„Ce să vă vorbesc eu vouă de rugăciunea lui Iisus? Cel dintîi voi nu aveţi Sfintele Taine. Aţi rămas cu două şi cu alea ca simbol, Botezul şi Euharistia. Nu aveţi Euharistie, nu aveţi Cununie, nu aveţi Sfintul Maslu, nu aveţi Sfînta Liturghie, nu aveţi nimic. Dar se poate treaba asta? Voi sînteţi în plop şi plopul în aer. Unde să vină Hristos dacă ha­rul nu-i la voi? Singurul lucru este să cunoaşteţi adevărul şi să vă întoarceţi la Biserica mamă de unde aţi lepădat Sfînta Tradiţie, de unde aţi lepădat Crucea, Icoanele şi toate celelalte pentru că Hristos nu stă în aer, mamă. Hristos a stat în pîntecele Fecioarei pe care voi o ignoraţi, Hristos a stat pe Crucea de care voi vă dezgustaţi de ea, iar voi vreţi Elionul. Voi vreţi pe Muntele Măslinilor. Voi vreţi pe Muntele Taborului, dar nu vreţi să treceţi prin Golgota. Ei, asta nu se poate. Credinţa fără fapte este moartă. Pentru că protestanţii susţin «Sola Vita, Sola Gratia», însă Hristos a spus că credinţa trebuie să aibă fapte şi harul trebuie să vină pe măsura faptelor“.La care dumnealor şi-au închis frumos gura şi au tăcut. Nu-l puteau contrazice pe părintele Cleopa.

Altădată venind un grup de catolici, în toamna lui 1987, au cerut să le vorbească părintele Cleopa despre teologia energiilor necreate şi atunci la fel le-a spus:”Catolicismul a rămas în urmă, iar Biserica Catolică nu este altceva decit o armată morală jurisdicţională bisericească, adică ei au pierdut lucra­rea harului, taina mîntuirii, prin faptul că ei se limitează doar la chestiuni de estetică, la probleme din afară, la probleme de comportament, de maniere, şi uită că taina mistică a apropierii de Dumnezeu vine numai prin post, asceză şi rugăciune, şi în special prin morala curată, nu prin materialism, ci prin spiritualitate.”Deşi trăim într-un secol al vitezei, părintele Cleopa rămînea asemeni cu cei din vechime. De pe scaunul lui aşezat pe cerdac îl auzeai spunînd:

– Măi băieţi, măi, canonul cutare spune aşa…, spune aşa…

– Părinte Cleopa, dar nu sînt cam învechite?

–  Măi băieţi, cînd le-au rînduit Sfinţii Părinţi, Duhul Sfint a grăit prin gura lor. Chiar dacă or fi în­vechite, noi trebuie să ţinem minte următorul lucru: dacă Biserica pierde temelia canonică, dispare ca Bi­serică. Sfintele canoane cînd s-au rînduit de Sfinţii Părinţi, nu s-au rînduit să fie călcate, ci pentru a fi urmate. Nu urmate la literă, ci urmate la duh.

Adică nu o să poată astăzi cineva să canonisească după canoanele Sfîntului Vasile cel Mare sau ale Sfîntului Ioan Gură de Aur sau ale Sfîntului Ioan Pustnicul, dar nici nu se poate să le ignore. Dacă de făcut nu le facem, şi de respectat nu le respectăm, atunci mergem cu toţii în iad. Dreptarul şi cîrma Bisericii rămîne în mîna lui Dumnezeu şi nu în mîna oamenilor. Noi dezlegăm, dar Apostolilor li s-a spus în Evanghelie: Ce veţi lega legat va fi şi ce veţi dez­lega dezlegat va fi. Dar prin ce virtute? In virtutea Duhului Sfint, iar dacă noi dezlegăm în afară de vir­tutea Duhului Sfint, Duhul Sfînt nu lucrează. Deci, noi ne amăgim. Orb pe orb călăuzindu-se, amîndoi cad în groapă. Degeaba spune un preot împărtăşeşte-te, dacă tu ai curvit, cînd canonul spune să iei aghiazmă sau îţi dă ce ţi-e prescris, sau dacă canonul îţi spune nu fă cutare că aşa trebuie să faci şi tu faci altfel, ne amăgim unii pe alţii. Dreptarul canonic nu este pus ca să omoare lumea, ci îi pus ca să stăvilească lumea păcatului.

Mai vin băieţi, tineri, diferite persoane la spovedit şi spun să nu le dau canon prea mare că nu-l pot duce, iar cînd îl dau mai mic atunci îl greşesc şi cînd îl dau mai mare atunci nu greşesc niciodată. De aceea s-au pus canoanele ca omul să se mustre de ele, să-şi îndrepte viaţa, altminteri am transforma Biserica într-un fel de joacă. Facem ce ne place şi ne luăm ce ne convine.Părintele Cleopa nu grăia niciodată cu de la sine putere, ci întotdeauna grăia din Evanghelii, din Sfînta Scriptură sau din cărţile Sfinţilor Părinţi; iar darul înaintevederii pe care îl primise ca rod al multelor sale nevoinţe, al ascultării depline făcută cu multă bucurie şi al smereniei, s-a lăsat întrezărit doar unor smeriţi credincioşi, căci părintele l-a ascuns cu multă grijă în cursul întregii sale vieţi.

(din: “In memoria Parintelui Cleopa. Manca-v-ar Raiul”, vol. I, Editura Manastirea Sihastria, 2010)

(asemeni copilului cu multe moaşe, care rămâne cu buricul netăiat)

În unele zone ale ţării noastre există obiceiul ca la botezul unui copil să fie mai multe perechi de naşi. Este vorba de o situaţie degenerativă în practica botezului, care trebuie descurajată. Cornform rânduielii bisericeşti, cel care se botează trebuie să aibă un naş, de acelaşi sex cu cel botezat, sau un cuplu căsătorit, care să-şi asume paternitatea spirituală faţă de fin. Ori, când un copil are trei, patru familii de naşi, această paternitate spirituală, în general nu mai este asumată cu seriozitate de nici unii din multitudinea acestor „naşi”. Să nu mai vorbim despre faptul că aceste alegeri de mulţi naşi se fac de multe ori după alte criterii decât acela ca nou botezatul să primească un părinte spiritual.

În plus, trebuie să avem în vedere faptul că, într-o comunitate în care fiecare creştin are o multitudine de naşi, respectiv de familii de naşi, între toţi aceştia se creează o înrudire spirituală, opritoare de la căsătorie a celor înrudiţi astfel.

Important: Naşii trebuie aleşi din raţiuni de sporire în credinţă, nu de simplă prietenie de familie. Bineînţeles că este importantă şi apropierea omenească, consonanţa între familiile naşilor şi finilor, însă baza acesteia trebuie să fie credinţa în Dumnezeu.

+ Episcop Sofian Braşoveanul

Totuși, moartea nu este atât de înfricoșătoare cum este judecata care are loc în acel ceas; deoarece, când iese sufletul din trup, îl întâmpină mulțime de îngeri, dar se adună și mulțime de draci; îngerii îi arată faptele lui cele bune, iar dracii pe cele rele. Și totuși, așteaptă să vină din Cer hotărârea osândirii lui, și iarăși, nădăjduiește la mântuire. Suferă, își ridică mâinile la cer, se roagă să nu fie predat întunecaților diavoli. Dar și îngerii au atunci luptă mare și se bucură când aud hotărârea mântuirii. Dimpotrivă, duhurile cele rele așteaptă și doresc să audă hotărârea de osândă. Și sufletul este predat unde hotărăște Dreptul Judecător, fie îngerilor, la mântuire, fie dracilor, la osândă și muncă veșnică.

Aceasta este, fiul meu, teama și cutremurul, ca nu cumva să fie osândit omul la pieire. De altfel, moartea este ceva firesc, care ne așteaptă pe toți.

(Un episcop ascet, Viața și învățăturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 58)

Sursa: doxologia.ro

1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.

2. Tot astfel, crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.

3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne.

4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii.

5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat.

6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute).

7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie.

8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate.

9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț.

10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor.

11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor.

12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre.

13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant.

14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe  rodirea Cuvântului în noi.

15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus.

16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?).

17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră.

18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri.

19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai  blânzi ca porumbeii.

20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul Trup și scump Sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi.

21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze.

22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință,  plăcute lui Hristos.

23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine.

24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit.

25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sfântul Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei”).

26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;

27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare).

28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților.

29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.

Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică, de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.

Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

(Maria Burlă, adaptare după Nicolae Steihardt, capitolul Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi”)

Te jur suflete al meu, să umbli cu grijă înaintea Dumnezeului cerului și al pământului. Umblă cu pricepere în această viață și tu, răule trup. Vă rog să dați binelui toată întâietatea. Altfel, vă voi chinui îngrozitor. Și tu, ticăloase Nifone, vezi cum umbli! Ia aminte, smeritule, să nu te rătăcești, să nu te pierzi! Disprețuiește cele pământești, căci nu avem nimic aici! Toate sunt străine, toate stricăcioase, toate înșelătoare; vis și umbră, fum și cenușă. Ce-mi va folosi lumea și cele din lume? Nu uita că bogăția este gunoi și slava, putoare! Știi că bunurile lumești sunt lanțuri, mreje și funii care înlănțuie sufletul! Fugi și de mândrie; să nu zici niciodată că ai făcut vreun bine! Să știi bine: nu ne putem mântui fără negrăita milă a lui Dumnezeu!

Îmbracă-te în făptura cea nouă, ticăloase suflete; adică rugăciunea necontenită și dragoste nefațarnică! Judecă-te pe sine-ți necontenit și te smerește!

(Un episcop ascet, Viața și învâțâturile Sfântului Ierarh Nifon, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 160)

Sursa: doxologia.ro

Într-o zi, trecea pe lângă o casă. Înăuntru, stăpânul casei cu femeia și copiii erau la masă. În jurul lor a văzut servind niște tineri frumoși în haine strălucite, fiind la număr tot cât erau și casnicii. Acea familie părea a fi foarte săracă. De aceea cuviosul a zis mirat: „Ce este aceasta? Cei ce stau la masă sunt foarte săraci, iar cei ce-i servesc sunt plini de strălucire?”.

Atunci Dumnezeu i-a descoperit cine erau cei ce serveau și ce însemna acea minunată masă. Tinerii cei frumoși și luminoși erau îngerii nevăzutului Dumnezeu, care sunt rânduiți să slujească creștinilor în vremea mesei, ca niște buni slujitori. Dar dacă la masă se aude vreun cuvânt nepotrivit, îndată îngerii fug de vorba cea rea, ca albinele de fum. Și dacă se depărtează sfinții îngeri, vine un diavol negru și întunecat și îi îndeamnă să vorbească cuvinte deșarte.

(Un episcop ascet, Viața și învățăturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 52)

Sursa: doxologia.ro

Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.

Omul şi-a pierdut vrednicia dumnezeiască dintâi, dreptatea, sfinţenia, bunătatea, blândeţea dintâi, şi şi-a umplut sufletul de toate păcatele. Iată, nu ai curăţie a inimii – aceasta e o mare pierdere, trebuie să dobândeşti curăţia inimii; nu ai întotdeauna împreună-pătimire față de aproapele în necazul, nevoia, sărăcia, boala lui – schimbă-te, fii împreună-pătimitorul; nu ai râvnă în rugăciunea către Dumnezeu, nu ai gust duhovnicesc pentru rugăciune, nu ai auz duhovnicesc pentru auzirea Cuvântului lui Dumnezeu – preschimbă-te, dezvoltă-ţi duhul, gustul şi auzul duhovnicesc, ca să asculţi cu dragoste Cuvântul lui Dumnezeu, ca să simţi dulceaţa rugăciunii şi dulceaţa faptelor bune. Răul îl luptă cu putere pe om şi-l sileşte la rău, iar binele îl atrage la sine prin frumuseţea sa morală; binele atrage la sine prin făgăduinţele vieţii veşnice, ca încununare a birunţei împotriva patimilor: „Celui ce biruieşte voi da lui sa şadă cu Mine pe Tronul Meu” (Apocalipsa 3,21).

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul Viu – Gânduri despre calea mântuitoare, ediţia a II-a, revizuită, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 81-82)

Sursa: doxologia.ro